Ne-a povestit noua avva Pavel capadocianul acestea: in vremea cand s-a facut pustiirea persilor, am fugit si noi de la manastirea noastra si ne-am risipit. Deci intrand eu in Constantinopol, am aflat dupa intamplare o corabie care trebuia sa mearga la Alexandria. Si dandu-i plata, am intrat intr-insa. si in putine zile am ajuns la Alexandria. Afland eu acolo monahi din muntele Nitriei, am calatorit impreuna cu ei. Cand am ajuns la munte, am locuit impreuna cu unul din batrani. Si petrecand cu dansul un an si trei luni, m-am dus la egumenul muntelui si i-am zis: fa mila, avvo si da-mi o chilie, ca sa ma odihnesc, ca nu pot sa traiesc impreuna cu un batran care nu pazeste pravila monahilor, ci a mirenilor! Acesta ma sileste sa postesc duminica, in celetalte sarbatori si in cele cincizeci de zile. Iar ce este mai rau, ca nici nu ma lasa sa cant canoanele si troparele, pe care toti le canta. In zilele Sfantului Post, afara de sambata si de duminica, nici paine, nici vin, nici untdelemn nu gustam, ci cu poame ne indestulam, la doua zile. Si a raspuns egumenul muntelui: intoarce-te, frate si locuieste impreuna cu batranul de voiesti sa te mantuiesti! Ca cel ce pofteste mantuirea, nici in praznic, nici in ziua duminicii nu trebuie sa petreaca fara preamarirea lui Dumneze care cu post si priveghere se intareste si se pazeste. Caci precum pestele fara apa nu poate trai, tot asa, nici monahui fara rugaciune neincetata, fara post si priveghere, nu poate sa traiasca si sa petreaca dupa Dumnezeu. Inca indoite zile de post, numai sihastrilor li se cuvin. La fel, poame sa guste, iar de paine sa se departeze nu este lucru de folos, nici laudat, caci are semn de slava desarta iar patruzeci de zile de infranare in Sfantut si Marele Post, cu dezlegare si odihna de la Pasti pana la Pogorarea Duhului Sfant, mirenilor si bogatilor li se cuvine, nu monahilor. Troparele si canoanele de cantat si glasurile, preotilor celor din lume si celorlaiti li se cuvin. Caci, pentru aceasta si norodul obisnuieste in biserica sa se adune, iar monahilor care petrec departe de tulburarile lumii, un lucru ca acesta nu numai le este folositor, dar de multe ori si pricinuitor de vatamare. Caci precum pescarul cu undita si cu viermele vaneaza pestele, asa si diavolul cu aceste tropare si cu cantarea, cufunda monahul in slava desarta, in veselia oamenilor, in iubirea de dulceata si poate chiar si in curvie. In departarea de cantare se afla mantuirea pentru monahul cel ce cu adevarat voieste sa se mantuiasca. CAPITOLUL XXV