Un monah era bolnav si l-a luat un parinte din chinovie si il ingrijea ca pe unul ce nu ar fi avut cele de trebuinta si zicea fratilor celor de sub ascultarea sa: siliti-va putin ca sa-l odihnim pe bolnav! Iar bolnavul avea o oala plina de aur si sapand sub asternutul pe care zacea, a ascuns-o. Nu dupa multa vreme, s-a intamplat de a murit bolnavul. Si murind, nimic nu a marturisit despre aur, iar dupa ce l-au ingropat, parintele a zis fratilor: ridicati asternutul acesta de aici! Iar ei strangand asternutul, au aflat aurul ingropat, pentru ca se cunostea din sapatura locului, si l-au adus la parinte. Parintele vazand aurul si instiintandu-se cum s-a aflat, a zis: de vreme ce nici traind el, nici murind, n-a marturisit despre aur, ci la el isi avea nadejdea, nu ma ating de el. Mergeti precum este si ingropati-l cu el. Deci s-au dus si l-au pus in mormant si intorcandu-se au vazut ca s-a pogorat foc din cer si a cazut peste mormant si a tinut multe zile nestingandu-se, pana ce a mistuit si pietrele si tarana si toate cele ce erau in mormant. Si toti cei ce vedeau se inspaimantau si se minunau. CAPITOLUL XIV