Ne spunea noua un batran oarecare, ca era un tanar care dorea si voia sa iasa din lume si sa mearga la o manastire sa se faca calugar si nu-l lasa mama sa nicidecum sa faca aceasta. El totdeauna zicea mamei sale: lasa-ma sa merg la manastire dupa dorinta mea, caci vreau sa-mi mantuiesc sufletul! Iar ea, de multe ori oprindu-l n-a mai putut sa-l opreasca, ci l-a slobozit si el s-a dus. Asa mergand la o manastire, s-a calugarit si a inceput a trai in trandavie si lenevie, neavand nici o purtare de grija pentru mantuirea sa. Dupa catava vreme i-a murit mama, iar el petrecandu-si zilele sale asa, in multa lenevie si nepurtare de grija i s-a intamplat de s-a imbolnavit de o boala foarte grea, lesinand, a vazut o vedenie foarte inspaimantatoare. A fost rapit si dus in temnitele iadului, unde sunt sufletele oamenilor celor osanditi la muncile cele vesnice. Acolo a gasit-o pe mama lui zacand impreuna cu cei osanditi. Ea, daca l-a vazut s-a mirat si i-a zis: dar aceasta ce este, fiul meu? Si tu esti osandit aici, in acest loc, care este al celor osanditi? Unde este cuvantul tau, fiule, in care spuneai ca mergi la manastire sa te calugaresti, sa-ti mantuiesti sufletul? El s-a rusinat de acele cuvinte ale mamei si neavand ce sa-i raspunda tacea mahnit. Asa tacand, a auzit glas poruncind si zicand: luati-l pe acesta de aici si-l duceti acolo, de unde l-ati luat, caci nu v-am trimis sa-l aduceti aici, ci pe cutare din cutare manastire, care este numit cu acelasi nume. Acestea graindu-se, s-a desteptat, si venindu- si in fire, a spus tuturor fratitor inspaimantatoarea vedenie. Iar ei auzind, se minunau. Apoi au trimis la acea manastire sa-l vada pe calugar, la care s-a trimis sa-l ia si sa il duca la locul osanditilor. Mergand trimisul, l-a gasit raposat. Si asa mai vartos se minunau toti fratii, incredintandu-se de acea vedenie inspaimantatoare. Iar acestui frate, cu mila lui Dumnezeu, a inceput a-i fi mai bine. Curand dupa aceea l-a lasat infricosata vedenie pe care i-a aratat-o Domnul Dumnezeu. si s-a inchis intr-o chilie si sezand plangea cu lacrimi ziua si noaptea in toata viata sa, ingrijindu-se pentru mantuirea sufletului si caindu-se pentru viata lui cea de mai dinainte, petrecuta in lenevire si in desert. Si atata ii daduse Dumnezeu lui umilinta, lacrimi si plangere, incat de multe ori mergeau fratii la dansul si voiau sa-l mangaie sa nu inebuneasca de atata plangere. El insa nu voia nicidecum sa se mangaie, ci le zicea lor asa: fratilor, de vreme ce n-am putut de rusine sa sufar dojenirea de la maica mea, cum voi putea suferi rusinea cea care va fi inaintea lui Hristos si a sfintilor Sai ingeri in ziua judecatii?