Zis-a un batran: monahul cel ce dupa ce s-a lepadat de lume, se da pe sine iarasi la raspandirea si osteneala acestei ticaloase vieti, la a da si a lua, este asemenea cu un sarac ticalos si lipsit de brana cea de nevoie. Cu aceasta neafland cum sa se hraneasea si sa se imbrace, din multa lenevire se da la somn si se vedea in vis bogat, dezbracat de hainele cele intinate si imbracat in haine stralucite si de bucurie desteptandu-se, afla saracia cea de fata. Asa si monahul care nu se trezeste, ci isi cheltuie zilele in raspandire, batjocorit este de ganduri si inselat de dracii care isi bat joc de el. Ei ii pun in minte ca pentru Dumnezeu este raspandirea si osteneala lui si pentru aceasta va avea plata; unul ca acesta in ceasul departarii sufletului de trup, se afla pe sine gol, sarac si lipsit de toata fapta buna. Abia atunci va intelege de cate bunatati pricinuitoare este trezvia si luarea-aminte de sine, si de cate munci este aducatoare raspandirea vietii acesteia.