Erau doi frati calugari care de multa vreme traiau in dragsoste impreuna la un loc. Iar vrajmasul diavol, zavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe unui de celalalt. Deci, a facut intre dansii pricina ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumanarea si a pus-o la locul ei. Iar diavolul facand pacoste, a doborat lumanarea si s-a stins. Fratele cel mare scarbindu-se de aceasta, l-a lovit cu manie pe fratele sau peste obraz, iar el cu smerenie i s-a inchinat lui pana la pamant, zicand: iarta-ma, frate, ca te-am scarbit, ci asteapta putin pana o voi aprinde iar. Dar puterea lui Dumnezeu l-a muncit pe acel diavol pana ce s-a facut ziua. Daca s-a facut ziua, diavolul a mers in capistea idoleasca isi se jeluia mai marelui sau, spunandu-i toata intamplarea si ce a facut celor calugari si cum s-a smerit calugarul cel mic celui mai mare. Pentru aceasta smerenie l-a muncit pe el puterea lui Dumnezeu pana la ziua. Acestea diavolul spunandu-le si jeluindu-se stapanului sau in capistea idoleasca, iar templierul intamplandu-se in acel ceas acolo si auzind cele ce se jeluia acel drac, se mira de neputinta lor si umilindu-se in inima, a mers la o manastire si s-a facut calugar iscusit si smerit. El spunea fratilor: smerenia risipeste puterea vrajmasului, caci eu am auzit dracii graind si vorbind intre dansii, cum ca de vom face oarecare tulburare si galceava intre calugari si se va intoarce unul dintr-insii si smerindu- se se va inchina fratelui sau, atunci acela toata puterea noastra o risipeste. Aceasta auzind noi, fratilor, sa ne silim sa castigam smerenia, care risipeste puterea diavolului. Si asa Dumnezeul pacii va fi cu noi si ne va feri de toate laturile vrajmasului. A caruia este slava in vecii vecilor, amin.