Un frate l-a intrebat pe un parinte iscusit in intelegerea Sfintelor Scripturi: ce este, parinte, ca toate scrierile sfintilor parinti invata si marturisesc ca scarbele si ispitele sunt darurile cele mai mari si mai cinstite si mai iubite lui Dumnezeu? Si ca primirea scarbelor cu bucurie si rabdarea lor cu multumire, este fapta cea mai iubita si mai placuta lui Dumnezeu de la fiii oamenilor si mai folositoare omului decat toate celelalte bunatati. Deci, acestea fiind darurile lui Dumnezeu cele mai mari, mai iubite si mai folositoare omului decat toate celeialte bunatati, pentru ce nu le primesc oamenii cu bucurie si nu le rabda cu multumire? Ci de se intampla si vine cuiva cu vrerea lui Dumnezeu vreo scarba oarecare, sau boala trupeasca, el indata tanjeste si se mahneste si nu este bucuros omul in toata viata lui sa aiba scarbe si suparare si ispita sau boala trupeasca in lumea aceasta. Raspuns-a lui batranul: aceasta, fiule, este din neadevarata si neintreaga si necurata credinta pe care o au oamenii catre Dumnezeu. Caci tot crestinul si mai ales calugarul, care nu primeste cu bucurie si nu rabda cu multumire isptele si scarbele ori in ce chip, acela sa se stie ca nu are credinta cea adevarata si intreaga in Hristos Dumnezeu, ci credinta lui este necurata, amestecata cu necredinta si crestinatatea lui este amestecata cu paganatate si unuia ca acela sa nu i se para ca va castiga vreun dar de la Dumnezeu, pentru ca darurile lui Dumnezeu prin primirea si rabdarea scarbelor se castiga precum insusi Dumnezeu zice: prin rabdarea voastra va veti castiga sufletele voastre. Iar crestinul, mai ales calugarul, care are adevarata, intreaga, curata si buna credinta catre Dumnezeu, acela cu mare bucurie primeste si cu mare multamita rabda ispitele si scarbele ce-i vin dupa voia si slobozirea lui Dumnezeu, stiind si crezand ca ele sunt cununile si toata cinstea vietii vesnice. Zis-a lui fratele: adevarat, asa este parinte! Foarte mult, m- am folosit de cinstitele tale cuvinte.