Povestit-a un ucenic despre staretul sau ca timp de douazeci de ani nu a dormit pe coaste, ci pe scaunul la care lucra, sezand, dormea. Si in toti anii acestia manca la doua zile o data, sau la patru, sau la cinci. Iar cand manca, avea o mana intinsa la rugaciune, iar cu cealalta manca. Si intrebandu-l eu - zice ucenicul - pentru ce facea aceasta, a raspuns batranul: judecata lui Dumnezeu am pus-o inaintea ochilor mei si nu o pot suporta. Odata iesind batranul si aflandu-ma in curte dormind, a stat deasupra mea si a plans si tanguindu-se zicea: oare, unde este gandul acestuia, ca doarme fara de grija!