Un parinte oarecare traia aproape de fericitul Antonie, in lunca de cealalta parte de rau. Si a mers odata in Egipt pentru oarecare trebuinla, luand cu sine si pe ucenicul sau si mergand in orasul ce se chema Kint, a zabovit acolo o saptamana. Zabovind ei acolo, au vazut in toate diminetile barbati si femei iesind si mergand la morminte si plangandu-si fiecare mortii cu mare tanguire, pana la al treilea ceas din zi, caci asa le era lor obiceiul. Batranul i-a zis ucenicului sau: vezi, fiule, ce fac oamenii acestia. Cum se scoala asa de dimineata si merg la morminte si plang cu atata tanguire pe mortii lor? Sa stii, fiule, ca de nu vom face si noi asa, la pieire vom merge. Deci intorcandu-se la chiliiie lor, indata si-au facut morminte, departe unul de altul. Si asa, sculandu-se de dimineata, in toate zilele, mergea fiecare la mormantul sau si-si plangea cu mare umilinta si tanguire sufletul ca pe un mort, pana la al treilea ceas din zi. Cand se intampla de adormea ucenicul sau dimineata la acea vreme, il astepta batranul zicand: scoala-te, fiule, ca egiptenii acum plang la mormintele lor! Iar ucenicul zicea: parinte, ce sa fac ca imi este foarte impietrita inima si nu pot sa plang? Batranul raspunzand, i-a zis: sileste-te, fiule, si te osteneste rabdand putintel si vazand Dumnezeu osteneala ta, iti va trimite darul Sau si iti va ajuta tie si dupa aceea nu te vei mai osteni. Caci iti zic tie, fiule, cand Dumnezeu raneste inima omului spre plangere, atunci nu mai fuge umilinta si plangerea de la acela, ci petrec cu dansul pana la moarte si oriunde va merge si oriunde va fi, plangerea, umilinta si lacrimile pururea cu dansul sunt si ori de lucreaza, ori de mananca, ori de doarme, sau altceva face, inima lui pururea plange, caci este ranita fara de vindecare.