Din Iviria la Ierusalim și în Țara Românească
Antim s-a născut în Iviria, Georgia de astăzi, în jurul anului 1650. Numele primit la botez este redat în tradiția românească drept Andrei. Relatările bisericești spun că a fost luat rob de otomani în tinerețe, apoi răscumpărat de patriarhul Ierusalimului Dositei al II-lea Notara și tuns monah la Sfântul Mormânt. Datele copilăriei sale sunt puține, iar anul exact al nașterii nu este cunoscut cu certitudine.
În jurul anului 1690 a ajuns în Țara Românească, unde a învățat meșteșugul tiparului de la episcopul Mitrofan al Hușilor. A lucrat și ca gravor, pictor, sculptor, caligraf și traducător; cărțile și manuscrisele sale arată că stăpânea mai multe limbi, inclusiv româna pe care a învățat-o după venirea în țară.
Tipograf și înnoitor al cărții bisericești
Antim a condus tipografii la București, Snagov și Râmnic, iar activitatea sa a depășit granițele principatului. În colaborare cu Atanasie Dabbās, mitropolitul Alepului, a tipărit cărți greco-arabe pentru creștinii arabi. Cercetarea academică arată cum tiparul și programul editorial organizate în Țara Românească au fost preluate apoi la Alep. El a susținut folosirea limbii române în cărțile de cult și în predică, fără să abandoneze tipăriturile grecești, slavone ori arabe.
Predicile cunoscute drept „Didahiile” îmbină explicarea credinței cu îndemnuri morale și observații despre viața comunității. Antim a scris și „Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților”, prin care a rânduit viața obștii și ajutorarea săracilor. Mănăstirea pe care a ctitorit-o la București este cunoscută astăzi drept Mănăstirea Antim.
Mitropolit și mărturisitor
A fost egumen la Snagov, episcop al Râmnicului între 1705 și 1708, apoi mitropolit al Țării Românești din 1708. În 1716, în contextul schimbării domniei și al conflictelor politice ale epocii, a fost înlăturat, arestat și condamnat la exil la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. Relatarea bisericească spune că a fost ucis de escortă pe drum, iar trupul i-a fost aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol; detaliile finale provin din tradiția biografică și nu sunt atestate la fel de complet ca activitatea lui tipografică.
Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea postumă în 1966, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 1992, cu pomenire la 27 septembrie. Statuile și clădirea din galerie sunt repere comemorative moderne, nu portrete realizate în timpul vieții sale.