Iacob, ruda Domnului și conducătorul Bisericii din Ierusalim

Noul Testament îl numește pe Iacob „fratele Domnului” (Galateni 1, 19) și îl prezintă drept unul dintre „stâlpii” Bisericii din Ierusalim (Galateni 2, 9). În tradiția ortodoxă, „frate” este înțeles ca rudă apropiată: unele texte bisericești îl consideră fiu al lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară, iar altele îl identifică drept văr. Sursele nu oferă o genealogie unanimă; este sigur că Biserica timpurie l-a cinstit ca rudă a lui Iisus și conducător al comunității din Ierusalim. El trebuie deosebit de Iacob, fiul lui Zevedeu, și de Iacob, fiul lui Alfeu.

Rolul în comunitatea apostolică

După Înviere, Iisus i S-a arătat lui Iacob, potrivit lui Pavel (1 Corinteni 15, 7). În Faptele Apostolilor, Iacob vorbește la adunarea apostolică din Ierusalim, în jurul anului 50, și sprijină hotărârea ca păgânii care deveneau creștini să nu fie obligați să urmeze integral legea iudaică (Faptele 15). Epistola lui Iacob din Noul Testament poartă numele său; atribuirea ei și data redactării sunt discutate în studiile biblice, deși tradiția ortodoxă o leagă de apostolul și episcopul Ierusalimului.

Mărturisirea și moartea

Istoricul evreu Flavius Josephus relatează că marele preot Ananus l-a adus pe Iacob și pe alți câțiva înaintea sinedriului și i-a condamnat la lapidare, în intervalul dintre moartea procuratorului Festus și sosirea lui Albinus, aproximativ în anul 62. Eusebiu al Cezareei transmite și o relatare mai târzie, atribuită lui Hegesippus, potrivit căreia Iacob a fost aruncat de pe o înălțime a templului și ucis cu pietre. Aceste relatări nu coincid în toate detaliile; moartea sa violentă la Ierusalim este atestată, însă scenariul exact aparține tradițiilor transmise de izvoare diferite.

Scrierile și pomenirea

Tradiția liturgică păstrează numele unei Liturghii a Sfântului Iacob, folosită în anumite Biserici și zile de sărbătoare. Ortodocșii îl pomenesc la 23 octombrie și din nou în duminica după Nașterea Domnului, împreună cu Dreptul Iosif și prorocul David. Miniatura din secolul al X-lea și icoana-calendar din secolul al XVII-lea sunt mărturii ale cinstirii sale medievale, nu imagini contemporane vieții lui.