Sfânta Muceniță Elpis (Nădejdea)

Elpis, al cărei nume înseamnă Nădejde, este fiica mijlocie a Sfintei Sofia. Tradiția ortodoxă o prezintă ca pe o copilă de zece ani care a urmat mărturisirea surorii sale Pistis în fața autorităților romane.

Icoană rusească din secolul al XVI-lea cu Sfânta Sofia și fiicele ei Pistis, Elpis și Agapis. Lucrarea este atribuită școlii din Novgorod și se află în colecția Galeriei Tretiakov, potrivit fișei Commons. Școala din Novgorod, autor anonim; Wikimedia Commons. Sursa imaginii Domeniu public (Public Domain Mark)

Icoană pictată de Karp Zolotaryov în 1685, cu mucenițele Credința, Nădejdea, Dragostea și mama lor Sofia. Originalul este identificat la Catedrala Smolensk a Mănăstirii Novodevici din Moscova. Karp Zolotaryov; reproducere scanată de pe Wikimedia Commons. Sursa imaginii Domeniu public (Public Domain Mark)

Fiica mijlocie a Sofiei

Elpis este numele grecesc al celei de-a doua fiice a Sfintei Sofia și înseamnă „nădejde”. În limbile slave este cunoscută ca Nadejda. Ea este pomenită împreună cu mama și surorile Pistis și Agapis la 17 septembrie. Sinaxarul îi atribuie vârsta de zece ani în momentul pătimirii. În tradiția liturgică, numele ei exprimă nădejdea creștină care rămâne vie în suferință.

Pătimirea în relatarea Bisericii

Povestirea transmisă de OCA spune că, după moartea surorii mai mari, Elpis a fost chemată înaintea împăratului Hadrian și îndemnată să renunțe la credință. Ea ar fi rămas neclintită și ar fi îndurat la rândul ei chinurile și moartea. Narațiunea o arată nu ca personaj secundar, ci ca pe o martoră cu propria mărturisire. Detaliile execuției sunt transmise de viața hagiografică și trebuie prezentate ca atare, întrucât nu există un dosar roman contemporan cunoscut pentru caz.

Cultul împreună cu mama și surorile

Imnografia ortodoxă le numește „ramuri” ale Sofiei, o metaforă care leagă familia de virtuțile credinței, nădejdii și dragostei. Icoanele o așază de obicei alături de Pistis și Agapis, cu crucea muceniciei. Reprezentările din galerie provin din secolul al XVI-lea și din anul 1685; lucrările documentează receptarea artistică a cultului, nu aspectul real al Elpis.

Repere istorice

Calendarele și martyrologiile creștine păstrează pomenirea familiei, iar sursele despre Roma creștină veche discută mormintele atribuite mucenițelor și pelerinajele ulterioare. În schimb, vârsta exactă, discursurile din fața împăratului și succesiunea chinurilor sunt cunoscute din tradiția edificatoare. Separarea acestor două niveluri ajută cititorul să înțeleagă atât cinstirea Elpis, cât și limitele documentării biografice.