Episcop în Siria târzie-antichă
Marcu a fost episcop în Arethusa, cetate din provincia romană Siria, identificată cu al-Rastan de astăzi, la nord de Homs. Relatarea lui Grigorie de Nazianz îl prezintă ca pe un episcop deja în vârstă, cunoscut pentru că, în timpul împăratului Constanțiu al II-lea, înlocuise un sanctuar păgân cu o biserică. După urcarea la tron a lui Iulian (361–363), schimbarea politicii imperiale a încurajat reacții locale împotriva creștinilor și a celor care desființaseră temple.
Procesiunea de tortură și alegerea lui Marcu
Grigorie spune că mulțimea a cerut ca Marcu să plătească refacerea templului ori să fie pedepsit. Episcopul s-a ascuns la început, dar s-a predat când a aflat că alți oameni erau maltratați în locul lui. Discursul lui Grigorie descrie baterea, expunerea și alte chinuri menite să-l facă să cedeze. Marcu a refuzat să plătească pentru reconstruirea sanctuarului; povestea insistă că, în ciuda cruzimii, el nu a răspuns cu ură și a încercat să-i îndemne pe persecutori la milă.
A supraviețuit Marcu torturilor?
Aici tradițiile nu se potrivesc pe deplin. Grigorie de Nazianz, într-un discurs rostit la scurt timp după domnia lui Iulian, descrie chinurile lui Marcu și intervenția autorităților, după care episcopul este eliberat. Sinaxarul îl cinstește drept mucenic, iar unele rezumate hagiografice îi atribuie moartea pentru credință, dar mărturia apropiată de evenimente a lui Grigorie nu spune că a fost executat: dimpotrivă, îl lasă în viață. De aceea, este mai exact să spunem că tradiția îl numește sfințit mucenic pentru mărturisirea și suferințele sale, în timp ce deznodământul relatat de Grigorie este eliberarea.
Izvoare, cinstire și imagini
Grigorie de Nazianz oferă cea mai apropiată mărturie literară; Teodoret din Cir și Sozomen reiau episodul în istoriile lor bisericești, scrise în secolul al V-lea. Aceste texte sunt mărturii creștine cu scop teologic și polemic, nu procese-verbale. Biserica Ortodoxă Română îl pomenește la 29 martie. Icoana din galerie este o reprezentare devoțională târzie, nu un portret; celelalte imagini arată al-Rastan în epoca modernă și geografia regiunii.