Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei și imnograful Canonului cel Mare

Originar din Damasc, Andrei a slujit la Ierusalim și Constantinopol, a participat la Sinodul al VI-lea Ecumenic și a devenit arhiepiscop de Gortina, în Creta. Numele său este legat mai ales de Canonul cel Mare al pocăinței; izvoarele nu cad de acord asupra anului morții.

Icoană a Sfântului Andrei alături de Maria Egipteanca; imagine devoțională, nu portret contemporan. Autor necunoscut; reproducere după Pravoslavie.ru Sursa imaginii Domeniu public (PD-Art)

Frescă-icoană cu Sfântul Andrei, realizată de Dimităr Hristov și Zafir la Mănăstirea Rila în 1843. Dimităr Hristov și Zafir (1843); fotografie Dennis G. Jarvis Sursa imaginii Domeniu public

Frescă din 1547 cu Sfântul Andrei la Mănăstirea Dionisiu, Muntele Athos. Teofan Cretanul; imagine încărcată de Tzortzis Phouka Sursa imaginii Domeniu public

Ilustrație a Sfântului Andrei dintr-o ediție a Vieților Sfinților din 1903–1911. Autor neidentificat; ediția Viețile Sfinților (1903–1911) Sursa imaginii Domeniu public

De la Damasc la Ierusalim

Andrei s-a născut în Damasc, într-o familie creștină. Unele sinteze îl datează în jurul anului 660, iar alte tradiții dau repere aproximative diferite. Viața timpurie este cunoscută în mare parte prin relatări hagiografice: acestea spun că a început să vorbească după ce a primit Sfânta Împărtășanie la vârsta de șapte ani. La aproximativ paisprezece ani a plecat la Ierusalim și a intrat în mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit. Mai târziu a slujit ca diacon și secretar al Patriarhiei Ierusalimului, de unde i s-a spus și „Ierusalimiteanul”.

Participant la Sinodul al VI-lea Ecumenic

În 680–681, arhidiaconul Andrei a mers la Constantinopol ca reprezentant al Bisericii Ierusalimului la Sinodul al VI-lea Ecumenic. Sinodul a respins monotelismul, învățătura potrivit căreia Hristos ar fi avut o singură voință, și a mărturisit două voințe naturale în Hristos, dumnezeiască și omenească. După această misiune, Andrei a slujit la Sfânta Sofia, iar în timpul împăratului Iustinian al II-lea a fost ales episcop de Gortina, în Creta. Tradițiile îl prezintă ca predicator, teolog, păstor și autor de imne.

Canonul cel Mare și imnografia

Opera pentru care este cunoscut cel mai mult este Canonul cel Mare al pocăinței. Cântarea lui pune înaintea celui care se roagă personaje și episoade din Scriptură, de la Adam și Cain până la cei care L-au urmat pe Hristos, ca oglindă pentru cercetarea propriei vieți și chemare la întoarcere. Canonul este cântat pe fragmente în primele zile ale Postului Mare și integral în joia săptămânii a cincea, după rânduiala locală. Tradiția liturgică îi atribuie și alte canoane, omilii și imne pentru sărbătorile Domnului și ale Maicii Domnului. Cercetarea modernă arată că genul canonului a evoluat în timp; contribuția lui Andrei este majoră, dar formularea că el ar fi inventat singur genul este prea categorică.

Data morții și memoria lui

Sursele nu sunt unanime în privința morții lui. Sinaxarul românesc o plasează în jurul anului 740, în timp ce OCA menționează variante precum 712 și 726 și spune că Andrei a murit pe insula Mitilene, în călătoria de întoarcere din Constantinopol spre Creta. Diferența trebuie păstrată vizibilă, nu rezolvată printr-un an prezentat drept cert. Prăznuirea sa este la 4 iulie. Icoanele, frescele și filele de menaion din galerie sunt reprezentări realizate la multe secole după el; ele atestă memoria liturgică și artistică, nu sunt portrete contemporane.