Marcu în Noul Testament
Numele Marcu apare în Faptele Apostolilor sub forma Ioan, numit și Marcu. Mama lui, Maria, avea o casă în Ierusalim unde se adunau creștinii (Fapte 12, 12). Marcu a pornit în misiune cu Pavel și Barnaba, dar s-a întors din drum la Perga; această retragere a dus mai târziu la neînțelegerea dintre Pavel și Barnaba privind o nouă călătorie (Fapte 13, 5 și 13; 15, 36–40). Epistolele pauline îl pomenesc ulterior ca lucrător folositor și colaborator (Coloseni 4, 10; 2 Timotei 4, 11; Filimon 24). Prima Epistolă a lui Petru transmite salutul lui „Marcu, fiul meu” (1 Petru 5, 13), expresie pe care tradiția o înțelege ca legătură duhovnicească.
Evanghelia după Marcu și problema autorului
A doua carte a Noului Testament, numită Evanghelia după Marcu, este cea mai scurtă dintre cele patru evanghelii canonice. Narațiunea urmărește lucrarea lui Iisus, chemarea ucenicilor, vindecările, conflictul cu autoritățile, drumul spre Ierusalim și Patimile. Marcu pune accent pe neînțelegerea ucenicilor, costul urmării lui Hristos și mărturisirea făcută în fața suferinței. Evanghelia însăși nu își numește autorul în text; atribuirea către Marcu este transmisă de tradiția bisericească timpurie. O mărturie atribuită lui Papias, episcop din secolul al II-lea, este păstrată prin Eusebiu. Cercetarea modernă discută cum trebuie înțeleasă această mărturie și nu poate transforma tradiția într-o identificare demonstrată fără rest.
OCA îl prezintă pe Marcu ca unul dintre cei Șaptezeci de Apostoli și ucenic al lui Petru, iar tradiția spune că a consemnat propovăduirea acestuia. Aceste afirmații sunt importante pentru felul în care Biserica a citit Evanghelia, dar nu toate pot fi verificate din documentele contemporane. Este mai exact să spunem că textul este atribuit lui Marcu de tradiția veche, iar asocierea sa cu Petru este una dintre cele mai influente explicații transmise de creștinii timpurii.
Misiunea în Alexandria și tradiția martiriului
Tradiția răsăriteană îl socotește pe Marcu întemeietorul Bisericii din Alexandria și primul ei episcop. În această relatare, el a propovăduit în Egipt și a întemeiat o comunitate care a devenit unul dintre centrele majore ale creștinismului antic. Sursele istorice permit afirmarea importanței foarte vechi a Bisericii alexandrine, însă legarea precisă a întemeierii ei de Marcu este mai greu de demonstrat independent; tocmai de aceea, istoricii disting între tradiția eclezială și ceea ce documentele timpurii pot confirma direct.
Sinaxarul bisericesc povestește că Marcu a fost arestat și târât prin Alexandria, apoi a murit în urma rănilor în ziua de Paști. Datarea exactă și forma narațiunii martiriului variază în tradițiile hagiografice. Cinstirea sa la 25 aprilie este răspândită în calendarul creștin. La Veneția, tradiția spune că negustori au adus moaștele sale din Alexandria în 828; bazilica San Marco și leul înaripat au devenit simboluri ale orașului. Mozaicul din galerie aparține acestei istorii ulterioare a venerării, nu este o mărturie din vremea apostolului.
Chipul lui Marcu în artă și cinstire
În iconografia creștină, Marcu este reprezentat adesea cu un leu înaripat, unul dintre simbolurile celor patru evangheliști. Icoana lui Emmanuel Tzanes și placa medievală din galerie arată feluri diferite în care artiștii l-au reprezentat ca autor inspirat al Evangheliei. Nu sunt portrete documentare. Împreună cu textul Evangheliei și cu pomenirea liturgică, aceste imagini păstrează memoria unui apostol pe care tradițiile Bisericii îl leagă de propovăduirea lui Petru, de Alexandria și de transmiterea mesajului lui Hristos.