Episcop al Maramureșului

Despre începuturile vieții lui Iosif Mărturisitorul se cunosc puține date. Sursele bisericești îl plasează în secolul al XVII-lea; în 1690 a fost hirotonit episcop al Maramureșului de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Păstorea o regiune cu sate răsfirate, comunități românești și tradiții ecleziale legate de vechiul centru de la Peri. Un antimis datat în 1692 îl numește episcop ortodox și exarh patriarhal, constituind o mărturie materială a slujirii sale.

După instaurarea dominației habsburgice în Transilvania, autoritățile au promovat unirea unei părți a clerului român cu Biserica Romei. Procesul s-a desfășurat prin negocieri, presiuni și conflicte locale, iar situația varia de la o regiune la alta. În Maramureș, Iosif a rămas ierarh ortodox și a refuzat să semneze actul unirii. Sinaxarele îl prezintă drept apărător al comunităților încredințate lui; această poziție trebuie înțeleasă în contextul disputelor instituționale de la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea.

Întemnițare și revenire

Tradiția biografică spune că a fost chemat la Viena în 1701 și îndemnat să accepte unirea, cu promisiuni de avantaje. Au urmat acuzații și restricții. În 1705 a fost arestat și închis la Hust, iar bunurile i-au fost confiscate, potrivit relatărilor locale și bisericești. A revenit în scaun în 1711. După acel an nu se mai cunosc în detaliu activitatea pastorală, locul morții sau mormântul său. Basilica notează explicit această limită documentară, de aceea nu prezentăm o dată exactă a morții ca sigură.

Credincioșii maramureșeni i-au păstrat memoria ca episcop care nu și-a părăsit turma în vreme de presiune. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea sa în 1992, iar proclamarea locală solemnă a avut loc în 2003. Este ocrotitor al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului și se prăznuiește la 24 aprilie. Galeria prezintă repere ecleziale regionale, nu un portret istoric verificat al lui Iosif.