De la păstor la monah
Simeon s-a născut în satul Sisan din Capadocia, din părinții Sisotion și Marta. Potrivit vieții sale, la treisprezece ani păștea turmele familiei, iar auzirea Fericirilor l-a îndemnat să caute viața monahală. A intrat într-o mănăstire în jurul vârstei de optsprezece ani și a atras atenția prin asceza sa severă. După ce egumenul i-a cerut să-și modereze nevoințele, s-a retras mai întâi într-o fântână părăsită, apoi într-o peșteră.
Începutul vieții pe stâlp
În jurul anului 423 Simeon s-a suit pe un stâlp și a amenajat o platformă îngustă, unde a rămas până la moartea sa, în 459. A ales această formă de nevoință pentru a se îndepărta de mulțimile care veneau să-l vadă, deși tocmai stâlpul l-a făcut cunoscut în întregul Imperiu. Pelerini, săraci și bolnavi veneau pentru rugăciune și sfat. Tradiția spune că patriarhul Domnin al Antiohiei l-a vizitat și a slujit Liturghia lângă stâlp.
Stâlpnicul și lumea din jur
Viața lui Simeon a fost relatată de autori creștini ai secolului al V-lea, între care Teodoret al Cirului, martor apropiat al mediului sirian. Stâlpnicia nu era o excentricitate izolată: era o formă de asceză publică, prin care pustnicul rămânea retras, dar putea transmite învățătură și media conflicte. Relatările despre minuni aparțin genului hagiografic și exprimă felul în care comunitățile i-au înțeles sfințenia.
Cinstire și moștenire
Simeon a murit în 459. După moartea sa, locul stâlpului a devenit un centru de pelerinaj, iar în jurul lui a fost ridicat un mare complex monahal. Pomenirea lui este la 1 septembrie. Termenul „stâlpnic” desemnează asceții care au ales să trăiască pe stâlpi, iar Simeon cel Bătrân este considerat întemeietorul acestei tradiții.