Scriu aici câteva rânduri referitoare la voievodul Mihai Viteazul. Fac lucrul acesta pentru faptul că uciderea lui martirică a avut loc pe „Câmpul Turzii”, județul Cluj, la 9 august, stil vechi, 19 august, stil nou, 1601.
Nicolae Iorga descrie evenimentul: „În seara de 8 august, sâmbătă spre duminică, Mihai fu poftit la sfat. Era amărât de cele ce auzise și vedea în jurul lui, și nu veni. A doua zi, dis de dimineață, Basta porunci simbriașilor săi să meargă la cortul Voievodului și să pună mâna pe dânsul. De se va împotrivi, să-l omoare. Ca să se dezvinovățească, avea el povești mincinoase și scrisori plăsmuite despre trădarea lui Mihai cu turcii. Și știa că la împăratul creștin, când o faptă ca aceasta e folositoare, îndreptățirile nu se cântăresc într-o cumpănă prea simțitoare.
Și – cum se așteptase cine dăduse porunca – Mihai se împotrivi”[1]. Mihai muri și trupul lui zăcu pe câmp în această zi de duminică. Zice Iorga că de la această faptă nelegiuită au trecut trei sute de ani. Și îndemnul pe care ni-l dă este „să aducem însă sufletului său darul muncii noastre cinstite și folositoare”[2].
Mihai era un domn creștin. Bătrânul intelectual Tudor Petre mi-a relatat că Voievodul știa Psaltirea pe dinafară, pentru că o citise mult în bătăliile sale. Nu uităm că a ridicat catedrala din Alba-Iulia și multe alte biserici. În județul Cluj a ridicat biserica din Lujerdiu, iar tradiția ne spune că era prezent la Sf. Liturghie în fiecare duminică. În Sfântul Munte Athos, după un incendiu catastrofal, a ridicat de la temelie Mănăstirea Simonos Petras.
A apelat la mulți principi creștini, ca împreună să biruiască puterea otomană și n-a prea fost auzit. Îi scria, de exemplu, starostelui Cracoviei spunându-i: „De aceia aș fi foarte bucuros ca și domniile voastre să fie împreună cu noi, căci dacă veți fi, această nădejde am că păgânii vor fi supt picioarele și supt sabia creștinilor, iar dacă nu veți fi, socotește și domnia ta că sunt foarte slab și învăluit. Să nu dea Dumnezeu ca acei păgâni să învingă… căci se vor răspândi peste tot… Căci eu n-am avut de la turci nicio greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința creștinească, văzând ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini… M-am apucat să ridic această mare greutate cu această țară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creștine”[3].
Mihai a fost crescut și a rămas toată viața credincios. Mama lui spre bătrânețe s-a călugărit și a murit călugăriță. Mihai a fost deprins de tânăr cu o viață creștină practicantă.
Pe când era ban al Craiovei a fost bârfit că ar urmări să ajungă domnul țării. Alexandru cel Rău a poruncit să fie prins și trimis la București. Trecând pe lângă Biserica Albă, în care era liturghie, i-a rugat pe armășei să-l lase să asiste la slujbă. S-a rugat cu multă credință și i-a promis Sfântului Nicolae că dacă scapă, va ridica o mănăstire cu acest hram. Lucru care s-a și petrecut.
Când l-a învins pe cardinalul Andrei Bathori la Șelimbăr, izbânda a pus-o pe seama lui Dumnezeu și pe faptul că acesta nu era corect din punct de vedere moral: „Dumnezeu pentru jurămintele lor, pe care le-au călcat și pentru nedreptatea lor i-au bătut, că nu noi, ci Dumnezeu i-a biruit, căci noi credință și jurăminte cu cine avem le ținem tare și dreptatea și credința vrem să le păstrăm până la moarte”[4].
În argumentarea lui, din discuțiile diplomatice, ținea să facă apel la credința creștină. Atunci când a vrut să facă catedrală ortodoxă în Alba-Iulia, întâmpinând potrivnicii, ne spune academicianul Ioan Lupaș, că a apelat la credință: i-a pus și pe ortodocși și pe romano-catolici să sfințească apa în două recipiente deosebite, pe care le-au pecetluit. După o vreme au fost deschise. Apa ortodocșilor mirosea frumos, iar apa romano-catolicilor mirosea stătut. Rezultatul? Li s-a permis ortodocșilor să facă catedrala[5].
Când va fi martirizat, vistiernicul Stavrinos va spune: „motivația suprimării în ziua de 9/19 august 1601 a voievodului Preapios și Preaviteaz, era una profund religioasă, fără însă a se neglija și latura socio-politică și militară subordonată celei religioase, căci dorea ca dreapta credință peste tot să ajungă și să strălucească o singură Biserică în lume”[6].
Multe danii pe care le-a făcut bisericilor au izvorât din credința sa. „Precum se știe, el a fost mai mult pe câmpul de luptă, și totuși, după cum se vede, el a găsit vreme să doneze și și întărească moșii, sate, bălți și odoare la diferite mănăstiri și biserici. Aruncând o privire peste daniile sale, vedem că ele sunt așa de multe, încât pun pe acest evlavios voievod alături de oricare alt domn al Țării Românești, care a purtat grijă de bunăstarea locașurilor de închinăciune”[7].
Iar marele istoric Nicolae Iorga trage concluzia: „A-l uita pe dânsul, acum și întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înșine, să părăsim menirea noastră. Să-l avem înainte ori de câte ori gândul ni se înalță mai sus de nevoile mici ale zilei ce trece și caută să zărească în depărtările viitorului. Să aducem însă sufletului său darul muncii noastre cinstite și folositoare”[8].
† ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului
[1] N. Iorga, Evocări istorice, Editura Minerva, București, 1983, p. 154.
[2] Ibidem.
[3] Pr. Niculae I. Șerbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2001, p. 47.
[4] Ibidem.
[5] Pr. Econom Constantin Moisiu, Priveliști din viața creștină, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1944, p. 42.
[6] Pr. prof. Nicolae Feier, Mihai Viteazul – martir al întregii Ortodoxii, Editura Renașterea, 2023, p. 64.
[7] Pr. Nicolae Șerbănescu, op. cit., p. 185.
[8] N. Iorga, op. cit., p. 155.
Shares
•
•
•
•